allvisas.ro

Vizitați țări mai sărace decât România, banii voștri valorează mai mult acolo

Am întâlnit mulți români care atunci când își planifică vacanța se uită doar la țări mai bogate decât România. Am încercat să le dau exemple de țări mai sărace, implicit mai ieftine, dar nici nu au vrut să audă. Eu militez pentru vizitarea țărilor mai sărace, deoarece banii noștri valorează mai mult acolo. De multe ori m-am lovit de un refuz categoric.
Am încercat să aflu de ce. Unii mi-au dat câteva detalii, alții doar m-au refuzat agresiv, rămânând cu ochii ațintiți asupra destinațiilor vest-europene. Le-am înțeles și lor scara de valori. Dar să o luăm pe rând.
Din explicațiile date cu amabilitate am aflat… ceea ce în mare știam deja. Doar că acum am primit linia care mi-a legat punctele. Până în 1990, românii au fost ținuți în țară ca într-un lagăr. Într-un țarc, poftim, ca să nu sune prea urât în urechile nostalgicilor (știți, bătrânii care spun că “avea toată lumea un serviciu” deși era de căcat și prost plătit ori “primeai casă de la stat” deși era o cutie de chibrituri, dar asta e o altă discuție). Excursiile (în vacanță, nu deplasări de serviciu) peste hotare erau puține, rare, iar destinațiile erau exclusiv țări socialiste. Și oricum, nu pleca oricine. Plus că – așa cum este și acum în anumite dictaturi – cetățenii români aveau nevoie de o viză de ieșire din țară, iar abia asta punea mari probleme. Viza de Cehoslovacia sau URSS se obținea ușor. Dacă nu erai născut în Basarabia, nu aveai probleme cu URSS. În rest, ONT (Oficiul Național pentru Turism, ca să dau explicația celor mai tineri) sau BTT (Biroul de Turism pentru Tineret) promovau intens turismul în țară. România era prezentată ca un continent, în care Brașovul era o anumită destinație iar Porțile de Fier erau prezentate ca și cum ar fi fost în altă lume. Chiar și unii oameni se lăudau “am fost în toate județele!” și aveau parte de invidia amicală a prietenilor. Emblematic pentru perioada comunistă era expresia “în afară”, care persistă și astăzi în limbajul românilor. Aici era “înăuntru”, iar orice era frumos era “afară”. Iar civilizația era “în Occident”; termenul de “în Vest” era aplicat mai mult pentru Germania de Vest, ca să clarifice faptul că nu era vorba de RDG. Românii au rămas cu fascinația de “afară”, se uitau cu jind la nimicurile ieftine – dar aparte și colorate – aduse de cineva întors din “afară” și sorbind poveștile oricui fusese într-o deplasare de muncă, fie ea și de 2 zile “în afară”. Iar orice obiect străin era pus la mare preț, motiv de laudă fiind faptul că “e adus din afară”.
După 1990, s-a renunțat la viza de ieșire, iar posibilitatea obținerii de viză pentru țări occidentale a devenit o realitate. Cu toate acestea, paradigma s-a schimbat (să folosesc și eu o expresie funny a analiștilor de doi lei care spun la tv “suntem martorii unei schimbări de paradigmă”). Țările vestice nu mai priveau Europa de Est ca pe o zonă bătută de soartă care avea nevoie de ajutor. În noua situație, Europa de Est era un focar de emigranți economici, care de acum nu mai aveau ca barieră decât… viza de intrare. Erau refuzuri pe bandă rulantă, dar pe fondul începerii unui du-te/vino mai accentuat decât “înainte de revoluție”, strălucirea Occidentului era mai aproape, mai accesibilă. Fascinația pentru “afară” a rămas, doar că vizele erau o problemă. Am călătorit și eu atunci, atras de magia câinilor cu covrigi în coadă din Europa de Vest. Am avut nevoie de dat explicații la ambasada Austriei că sunt doar în tranzit, viză de la ambasada Germaniei (la ambasada de la București încă erau formularele vechi, pe care figura și Berlinul de Vest, dar acum funcționarii îl tăiau cu carioca) și în final viza pentru Franța. Cozi, formulare, explicații, interviuri, trasee probabile, asigurare, dovada fondurilor proprii pentru zilele de ședere, scrisoare de chemare de la un cetățean de acolo care să te ia în gazdă și să garanteze că nu o să furi… Am avut probleme la vama dintre Austria și Germania deoarece autocarul avea o chichiță lipsă la cartea verde (care acum vine cu orice poliță RCA) care nu acoperea Germania… sau expirase… sau categoria de autovehicul nu era bună… nu mai țin minte. Țin minte că am stat 24 de ore ca niște cerșetori între vama austriacă și cea germană, la Passau, lângă un peisaj superb al munților Bavariei dar pe un frig de îți clănțăneau dinții și cu niște prețuri astronomice la super-minunea de vendomat cu biscuiți (unde să văd vendomat în lagărul socialist?!). Noroc că țările de lângă noi nu mai cereau viză, așa că puteai vizita Ungaria sau Bulgaria, singura problemă fiind șicana făcută de vameșii corupți, atât pe partea română cât și pe partea cealaltă. Fără viză de ieșire, dar cu viză de intrare.
În 2001 a venit momentul liberalizării vizelor cu Europa, pe fondul drumului de accedere la Uniunea Europeană. Bariera vizelor a fost eliminată. Ne uităm acum cu superioritate la săracii din Albania, Bosnia, Rep. Moldova și – mai nou – Ucraina care primesc dreptul de a călători fără viză în UE. Acum 15 ani, acei săraci eram noi. Privind la PIB/cap de locuitor chiar eram la fel de săraci precum aceste țări acum, deci să nu ne umflăm în pene, că încă două crize economice bine plasate și ajungem la loc. Bariera vizelor eliminată, spuneam, așa că Occidentul nu mai era la o aruncătură de băț, ci chiar aproape. Vizavi. Nu mai trebuia să faci nimic la nicio ambasadă, arunci pașaportul în bagaj și go Johnny, go! Corect, dar… este un “dar”. Era, mă rog. Te puteai duce fără opreliști birocratice, dar nu aveai bani. Nu uitați că eram niște săraci, care ne bucuram că salariile au ajuns 100 dolari pe lună. Se desființase și pragul de 2.000 de dolari cât se putea schimba într-o lună de către un cetățean, dar când salariul mediu era de 100 de dolari, 2.000 părea o avere de neatins de majoritatea populației. Fără viză de ieșire, fără viză de intrare, dar fără bani.
Bula imobiliară a dat un avânt economiei spre mijlocul deceniului trecut, iar salariile s-au dus în sus într-un ritm amețitor. 300 de dolari, 500 de dolari, apoi calculăm în euro care era și mai scump, economia creștea văzând cu ochii, iar după intrarea în UE în 2007 părea că în maxim un deceniu vom prinde din urmă Europa de Vest și lait-motivul era “recuperarea decalajelor față de Occident”. Plus că 2007 adusese și posibilitatea călătoriei “doar cu buletinul”, ca la creditele alea toxice. Într-un final, ni s-au aliniat planetele! Am bifat toate căsuțele! cu toate condițiile îndeplinite, “afară” nu mai era un vis frumos, ci o amintire frumoasă din ultima vacanță și un plan pentru la anul.
Apoi a venit criza iar bula imobiliară a explodat, la fel și nivelul nostru de trai. Firmele concediau pe bandă rulantă, aveai noroc dacă scăpai doar cu salariul tăiat, iar ca buget de vacanță începeai să te uiți din nou la autocare în loc de avioane, iar Grecia părea din nou o soluție deoarece altă coastă a Mediteranei spaniole, franceze sau italiene redevenise scumpă. Acum… fie ne-am obișnuit noi, fie efectele au mai trecut, că Europa de Vest este din nou în atenție și accesibilă. Low-costurile au făcut ca Italia sau Spania să fie 2-3 ore distanță (față de 2-3 zile cu autocarul) și la prețuri ridicole.
Am aflat de la mai mulți oameni aceeași poveste. Au vrut să iasă din țarc și să vadă lumea civilizată. Au vrut altceva, dacă tot dau un ban, să se aleagă cu “o gură de civilizație”, cum îmi spusese cineva. Am fost și eu la acel nivel, dar după un moment l-am depășit. Iar aici a fost ruperea mea de grosul plutonului de turiști români.
Ruperea de pluton
Ochii tuturor erau ațintiți spre Europa de Vest. Au stat cu gândul acolo zeci de ani în comunism, încă două decenii de capitalism și într-un final și-au văzut visul cu ochii. Așa sună povestea românilor, până acum. De aici însă, unii “have moved on”. Cu nesaț am tras aerul de calitate al orașelor curate vest-europene, dar la un moment dat s-a umplut golul. Mie cel puțin. Și altora.
Unii ne-am dus în jos, alții în sus. Sună funny, dar stick with me. Chiar așa e, doar că ambele variante sunt în sensul bun.
După ce s-au plimbat prin Europa ani de zile și au bifat țară după țară, oraș după oraș, unii români au vrut mai mult. Nivelul lor de trai a crescut, iar Milano sau Viena nu mai prezentau interes, fiind deja vizitate chiar și de cinci ori, ba chiar pentru unii Milano devenise doar destinație de week-end de shopping (mă refer aici la oameni de minim 2.000 euro pe lună, nu la fițoși rupți în cur care spun că se duc la Milano la cumpărat haine și vin cu două lulele de 50 de euro bucata pentru că erau la promoție fiind din colecție de acum 5 ani, mă refer la oameni care lasă și 10.000 euro acolo și cumpără ce se lansează anul curent de o casă de modă de renume – da, chiar știu cazuri!). Astfel, Europa de Vest a devenit o destinație mediană, la propriu și la figurat. La propriu pentru că era o escală (aeroporturile Frankfurt, Heathrow, Paris…) sau ca bani era ceva între. Între ce și ce? Păi între destinațiile ieftine din Europa de Est și nivelul superior. Adică SUA, Japonia, Tibet, Thailanda, Zanzibar, Caraibe. Omul care în 1999 îmi povestea despre Tenerife ca despre destinația cea mai cea, în 2012 îmi povestea despre Punta Cana, Kenya și Thailanda. La fel, cele mai cele. Nivelul următor.
Aici deja avem o primă rupere de pluton: cei care au început să se ducă în destinații mai îndepărtate, adică cu bilete de avion mai scumpe, dar și la hoteluri de minim 4*, la prețuri pe măsură. Pentru că au cu ce. Totodată, au început să se separe și fițoșii. Știți ce sunt fițele… echivalentul “mofturilor” de care spunea Caragiale în secolul XIX sau al “snobismului” din secolul XX. Colocvial, fițelor li se mai spune și “bășini”, care îl fac pe insul respectiv “plin de el”, să vorbească “cu condescendență” sau cum spuneam când eram copii “să se dea mare”. Oamenii bogați nu au fițe, pentru că ei pur și simplu își permit. A se afișa ostentativ ca să vezi că el a atins un anumit nivel de trai este o fiță, deoarece respectivul, în mintea lui, a rămas tot un sărac cum era mai demult, doar că acum vrea ca lumea să se uite de jos la el deoarece i se pare că “s-a ajuns”. Neam de neamul lui nu a avut atâta cât are el și simte nevoia de a etala. În rest, fițoșii sunt oameni cu venituri medii sau mici, care vor să pară că au venituri mari. Fițele bărbaților români sunt legate de o mașină de un brand scump (numărați BMW-urile de pe stradă…) pe care nu și-l permit de nou, dar strâng bani că își ia un cazan din 1982 pentru că are siglă care “impune respect” și astfel își poate etala “o anumită clasă”, un “anumit statut” pe care în practică… nu îl are.
Eh, fițele în materie de turism sunt reprezentate de excursii în destinații considerate scumpe sau mai scumpe, eventual și mai scumpe, doar ca să etaleze o bogăție pe care de fapt nu o are (boala românului). Mamaia este percepută ca o destinație scumpă, unde e avantajul că “te mai vede lumea”. Sau Neptun… Dar în rest, trebuie pus pe facebook poze sau clipuri din New York, Dubai, nu contează, ceva să fie scump. Deja, Milano este fiță pentru oamenii din orașele mici, la care dezvoltarea economiei a ajuns mai târziu. Sau la oamenii cu venituri chiar mici, care nu își permit New York doar pentru poze de facebook.
Ruperea de pluton… în jos
Mai sunt în peisaj și eu. Plus alții ca mine. Suntem destui, aflu și mă bucur să aflu zi de zi asta. Oameni care și-au făcut porția de Europa de Vest. În fond, orașe curate, oameni civilizați, mentalități deschise, parcuri, statui, clădiri frumoase… găsești cam pe oriunde. De la un moment dat, Viena, Paris, Londra, Barcelona și Bruxelles seamănă. Îți dai seama că de fapt, ai dat un țarc pe altul. Te uiți la oamenii care nu au depășit momentul Europa de Vest și vezi că, vai săracii, nu pot ieși din Europa de Vest. Deja se simt familiari cu destinațiile și le e greu să abordeze altceva. Unora, le este prea scump să abordeze și altceva. Râd în sinea mea când mai aud “am văzut toată lumea! am fost la Milano, la Viena, la Barcelona, la Berlin, la Paris, anul trecut la Londra și la anul mergem la Bruxelles. În capitală! E o capitală și mai capitală decât Bucureștiul tău!” și uite așa, persoana respectivă dintr-un mic orășel de provincie (care până acum câțiva ani era comună), nu mai visează la București ca să fie mai presus de consătenii care lucrează în reședința de județ, ci vrea să fie și mai sus, iar Bruxelles-ul îi răspunde acestei… umm, nevoi (am scris frustrări dar am șters; dezavantajul textului în format electronic este că nu poți vedea cuvintele folosite inițial). Și deodată, Bucureștiul pe care și-l însușise și spunea rudelor “nu mai îmi spuneți așa <numele localității de origine>, sunt bucureșteancă acum!” a ajuns să mi-l arunce mie în brațe (“Bucureștiul TĂU”), de parcă eu i-l băgasem în buletin.
Râd și îmi dau seama că Samuel Huntington și a lui teorie a “ciocnirii civilizațiilor” sunt adevărate. Asemănările puternice dintre orașele vest-europene indică o cultură similară în toate acestea. Cultură spre care noi, România (dar și colegii de suferință Ungaria, Bulgaria etc) – tindem. Noi suntem Europa Centrală, spre deosebire de Europa de Est care este reprezentată clar de statele foste sovietice (fără țările baltice). Europa Mediteraneană are și ea niște linii clare. Portugalia, Spania, sudul Franței, centrul+sudul Italiei, Grecia, Turcia și Cipru au ceva în comun. Un călător avizat știe la ce mă refer. Acel “je ne sais quoi” care le face să se strângă mănunchi. Pe hartă există și o zonă superioară Europei de Vest. Și anume: Europa de Nord. Țările scandinave sunt diferite și dacă pentru noi viitorul este Europa de Vest, pentru vest-europeni viitorul este Europa de Nord. Ok, suntem și noi viitorul cuiva, al celor din Europa de Est 🙂 Dar dacă vrei să afli cum o să fie peste un secol, aruncă un ochi la Europa de Nord. Acolo este o altă cultură. Unde culmea, nu există fițe.
Făcând doi pași înapoi și privind tabloul în ansamblu, observ că avem o cu totul și cu totul altă cultură foarte aproape de noi: Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Spațiul islamic. Cultură atât de diferită, încât face ca toate Europele astea de mai sus să se strângă într-o singur mănunchi. Și în spațiul islamic sunt diferențe, adică Dubai, Qatar și Kuwait sunt bogați și nu se compară cu sărăcia din Libia, Siria sau Yemen. Siria de dinainte de războiul civil era oricum săracă, acum… nu mai zic nimic.
Văd pe hartă multe zone albe, în care nu am fost sau prin care am trecut în deplasări de muncă ori simplu tranzit. Am zis să le dau o șansă și am descoperit multe surprize plăcute. Țările mai sărace decât România sunt mai ieftine. Iar banii mei au fost arhi-suficienți. M-am simțit ca un milionar american sau ca un pensionar german.
Avantajul țărilor sărace
Să ne aducem aminte de avantajul competitiv al României din 2000 încoace, mai ales de după 2007: mână de lucru ieftină. Aduceți voi fabricile aici, că puteți produce același lucru la preț de producție mai mic și puteți apoi vinde la aceleași prețuri pe piețele dezvoltate. Și așa avem emblematicul exemplu al fabricii Nokia de la Jucu. Desființată la Bochum, în Germania, reînființată lângă Cluj, unde salariile erau mai mici și produsele aveau aceeași calitate. Investitorii aceia au învățat lecția țărilor mai sărace și au folosit-o. Economia noastră crește, iar curând vom plânge noi cum fabrici se vor muta în Rep. Moldova, Bosnia sau Georgia, deoarece salariile noastre vor fi prea mari și ale lor prea mici.
Și aici vine skepsis-ul! (Cu mulțumiri dacă ai rezistat textului mei lung) La salarii mai mici, au prețuri mai mici, iar calitatea este aceeași. Mă refer la calitatea serviciilor. Orașele sunt ca la noi, ba chiar cum erau la noi acum 20 de ani. Dar dacă ți-ai luat “gura de civilizație” (cum îmi zicea în 2003 un coleg), poți trece cu vederea gropile lor. Așa cum turiștii occidentali din România trec cu vederea minusurile noastre, dar vin aici pentru prețurile noastre mici.
Nu uita că Europa de Vest are prețuri mai mari decât România. Iar Europa de Nord are prețuri mai mari decât Europa de Vest, fiind scumpă și pentru vest-europeni. Știu că fițele oferă un minim confort de orgoliu, dar deja știm cam care este media câștigurilor salariale din România. Dacă nu ești vreun middle-management într-o multi-națională sau chiar mai sus, nu are rost să te dai mare cu poze de genul “încercând să cuprind Barcelona” sau “goană după haine la Milano” sau “de câte ori ajung la Paris <nu știu ce> fac”. Dacă te avem de prieten sau amic, te știm că te uiți la prețurile din meniu și îți iei Ursus pentru că e mai ieftină decât Heineken, așa că nu are rost să te dai în poze serios cu un Amstel în mână “Amstel de la mama lui, în Amsterdam!”. Știm cam care este puterea ta de cumpărare, la fel cum ne știm cam toți între noi, dacă nu ești vreun răsărit. Știm cum arată un BMW de 2.000 de euro, știm cum arată un BMW nou de 60.000 euro, așa că nu mai are rost să îți furi singur căciula.
Cunosc oameni care se duc la Paris și vizitează UN SINGUR muzeu, deoarece este 20 de euro biletul. Pun pe facebook câteva selfie-uri dinăuntru și lasă să se înțeleagă că au cutreierat din muzeu în muzeu. Apoi, restul de poze sunt cu exterioare de clădiri. Știm cât costă biletul de urcat în Turnul Eiffel (care se pronunță “efEl” nu “aifăl”) așa că dacă îți faci poze cu turnul pe fundal nu mai scrie “la turnul celebru”. Știm că sunt bilete separate în funcție de etajul la care urci, deci cel care vrea să arate că este deasupra “săracului” care se pozează lângă turn și se pozează în turn, dar la un etaj inferior… știm că nu avut bani de plătit biletul întreg pentru a urca până în vârf. Și exemplele pot continua.
Românii nu prea au bani când vine vorba de Europa de Vest. Banii noștri valorează puțin acolo. Pentru băștinași, noi încă suntem niște săraci. Drumul nostru de la 20 de dolari pe lună până la 1.000 de euro pare lung, dar pentru un britanic care plătește 800 de lire sterline pe chirie în Londra… noi chiar suntem săraci dacă un român peste medie se fălește cu mia lui de euro pe lună. Ca să nu mai zic de un finlandez mediu care are 5.000 de euro pe lună și nu prea îi ajung la prețurile de acolo. Pentru acești oameni drumul nostru pare doar un început bun. Așa că să ne vedem lungul nasului și mai ales lungimea pungii, ca să zic așa.
Nu zic să abandonați Europa de Vest. Mergeți și vedeți cum arată civilizația care este aproape (New York și Tokyo sunt totuși departe). O prietenă aproape că mi-a sărit în cap să mă sfâșie, de parcă i-aș fi interzis să meargă în Europa de Vest. Mi-am dat seama că biata femeie nu era agresivă defel, doar că ea fusese doar în Bulgaria și Europa de Vest era încă un vis pentru ea. Doar că ce e mult – strică. A rămâne blocat pe Europa de Vest nu înseamnă că ai “văzut lumea”. Nu ai văzut decât o părticică. Întreb oameni pe câte continente au fost și atunci realizează că ei nu au ieșit toată viața din Europa. Și asta nu este o frustrare? i-am întrebat. Am primit priviri uimite dar pline de înțeles. Este Turcia aproape. Este Cipru aproape (oricum sucești harta, insula numită Cipru este în Asia, chiar dacă societatea este de cultură europeană). Este low-cost până în Israel și până în Dubaiul atât de abordat de fițoșii care vor să îți arate că ei sunt deasupra ta. Lasă-i cu fițele lor, că Dubaiul nu este atât de scump pe cât vor ei să pară că este. Chiar și la 4* în Dubai te poți caza la prețuri rezonabile și – da! – chiar mai mici decât la Mamaia. Uită-te mai bine la pozele fițoșilor care merg în Dubai: niciodată nu îți arată hotelul (este o ieftinătate de 2* în cartierul vechi), mai toate pozele sunt în exterior (nu au avut bani de prea multe bilete de acces) și pun mare emfază pe una-maxim două locații vizitate în interior (nu au avut bani de altceva). A filma artificiile este gratis. A intra la Burj-al-Arab costă 50 de dolari, dar camera costă 10.000 dolari (verifică pe booking.com, nu mă crede pe mine), așa că dacă ai BMW din 1982 nu te poza pe balconul cafenelei din Burj-al-Arab ca să lași să se înțeleagă că te-ai cazat acolo; “privind pe balconul hotelului” am văzut o explicație foto, chiar era un hotel iar femeia chiar privea pe balcon în clasicul clișeul în care e ținută de mână de fotograf, dar știm că nu îți permit noapte acolo și știm cam la ce etaj e cea mai ieftină cafenea, deci nu era hotelul la care se cazase fițoasa.
Nu trebuie să fii milionar, ci să trăiești ca un milionar
Nu mă consider un om bogat. Doar îmi drămuiesc bine banii. E o zicală recentă care spune că “cea mai sigură cale pentru a rămâne sărac este să fii sărac și să trăiești ca și cum ai fi bogat; iar cea mai sigură cale pentru a rămâne bogat este să fii bogat și să trăiești ca și cum ai fi sărac”. Iar asta se potrivește de minune românilor care vor să etaleze o bogăție pe care… nu o au.
Vizitați țări mai sărace decât România, banii voștri valorează mai mult. Bifați Europa de Vest, nu zic nu, dar nu rămâneți blocați acolo. Am înțeles năzuința de decenii legată de “a merge afară”, dar după ce ți-ai astâmpărat setea cu câteva guri de apă plată, încearcă măcar apă minerală dacă nu un ice tea. Pentru oamenii din țările mai sărace, noi suntem cei bogați. Și ne echivalează cu vest-europenii. În Albania am cheltuit cumpărând aproape tot ce am găsit, ba chiar m-am și tuns și mi-am cumpărat câte un ziar și o revistă din fiecare de la o tonetă de ziare, am mâncat mai multe feluri de mâncare locale la un restaurant și mi-am cumpărat câte ceva cam de pe oriunde. Am cheltuit 16 euro pe zi. Am fost în Republica Moldova de ziua mea, am făcut cinste unei mese de 12 persoane care au mâncat mai multe feluri din meniu, au luat cam toate berile din meniu și am plătit în banii noștri 400 de lei. A fost la opera din Odesa (o super-clădire la fel de frumoasă ca Scala din Milano sau orice din Viena) și am dat 10 lei pe bilet. Am mers cu mașina în Iordania de la sud la nord și înapoi și am dat 25 de euro pe carburant. Am cheltuit fără să mă uit la bani în Maroc, mi s-a părut aproape gratis șaorma din Palestina. Găsiți și voi prețurile modice ale hotelurilor de 4* all inclusive din Bulgaria. Acestea sunt doar câteva exemple care îmi vin în cap. Cheltuiți puțin și vă simțiți la fel de bine ca oriunde, dacă lăsați fițele acasă. Thailanda e deja acesibilă și fițele vor migra de acolo. Totuși, thailandezii nu sunt proști și au prețuri speciale pentru turiștii cu bani din Europa de Vest, Japonia, Australia sau America de Nord. Noi doar picăm de proști în aceeași oală cu acești turiști care câștigă de minim 5 ori mai mult decât noi. Cambogia este fix lângă și nu are prețuri “turistice”. Clima este aceeași, cultura este aceeași, deci peisajele sunt cam aceleași. Dacă nu vrei obligatoriu mare, Laos este și mai ieftin decât Cambogia.
Am înțeles ideea că lipsa de civilizație din România și necesitatea umplerii golului cu un drum în Europa de Vest. Cu un și mai drum în SUA. Dar fotbalul este pe goluri și viața este pe bani, iar aceste distracții costă. Cunosc români care vor să dea doi lei pe o vacanță de 5*, all inclusive, cu avion business class dar chiar dacă ar găsi asta, când ajung acolo nu au bani nici să-și cumpere un magnet, dar bineînțeles că în pozele de pe facebook viața lor este fabuloasă. Dacă ideea ta nu este aceea de a risipi bani pentru a cumpăra doar ceea ce crezi că ar stârni invidia altora, pentru ca tu să cumperi lucruri scumpe pentru a impresiona oameni pe care nu îi placi, atunci suntem în aceeași barcă. Portugalia este cea mai bună afacere, dacă vrei să ai o trecere lină. Portugalia arată ca Europa de Vest, dar la prețuri mici. Lisabona nu este scumpă ca Parisul sau Londra dar arată ca Parisul sau Londra. Și conține chestii similare.
Lasă puhoiul să se arunce în circuitele gen “capitale imperiale” și nu trece cu vederea ofertele de turism din ce în ce mai multe legate de Muntenegru, Albania sau Macedonia. Sunt aproape și sunt ieftine, iar de relaxat te relaxezi la fel de bine. Bulgaria are mereu super-oferte. Grecia s-a ridicat ca o forță în turism tocmai din aceste super-oferte (ca idee, Grecia avea turism ZERO până în anii ’60). Republica Moldova și Ucraina sunt vizavi și nu trebuie să te uiți în portofel înainte de a cumpăra ceva. Iordania este o țară fabuloasă, la prețuri incredibile. În Peru nici nu mă mai uitam la conversia în lei, oricum totul era foarte ieftin. În astfel de țări banii tăi valorează mai mult. Aruncă un ochi pe ce poți face cu aceeași sumă într-o țară și vezi ce poți face în alta. Ca idee, un prieten era în Paris și cu 5 euro și-a luat un kebap. Eu era în Athena și cu 4 euro mi-am luat un kebap și o bere. L-am sunat știind că e în Paris, să văd el ce face și am fost surprins să aflu că și el era în camera de hotel după ce și el a dat o raită prin împrejurimile hotelului în căutare de cină ieftină, la pachet. A fost comparația ideală. Îmi place Parisul, dar este un oraș scump. Am fost într-o vacanță targetată pe muzee și am plătit mulți bani pe bilete. Dar a meritat, din punctul de vedere al consumatorului de artă din mine. Nu uita că dincolo de toate, trebuie să știi și care este scopul excursiei. Vizitare? Relaxare? Depinde cum îți faci planul. Depinde ce vrei de la vacanța ta. Acesta este un element care ține de cultura turismului, pe care noi, românii nu o avem. Este de înțeles, după ce, din 1946 românilor le-a fost dificil să iasă din țară pe motiv de agrement. Dar asta este o altă discuție. Până atunci, uită-te la bugetul alocat vacanței tale. Aceeași sumă este mică pentru o țară bogată și mare pentru o țară săracă.
Articol apărut și pe destinatii.eu